Organizaţia mondială a sănătăţii (OMS) consideră schizofrenia una din primele 10 boli din lume care produce suferinţă pacienţilor şi familiilor lor. În populaţia generală rata schizofreniei ajunge la 1% în întreaga lume, afectând însăşi identitatea persoanelor afectate, simptome cum sunt delirul şi halucinaţiile producând o mare durere psihologică (Harrison şi Weinberger, 2011).
Termenul de „schizofrenie” a fost introdus în secolul 20, deşi conceptul de psihoză este unul foarte vechi. Psihozele cu tablou clinic de schizofrenie au existat de un mileniu încoace. Una din primele descrieri ale unei psihoze apare în Cartea lui Samuel din Vechiul Testament. După ce David îl omoară pe regele Goliat şi câştigă o serie de bătălii, regele Saul devine din ce în ce mai paranoic în ce priveşte puterea militară a lui David. În cele din urmă Saul începe să aibă halucinaţii (Weiner, 2013).
Tragedia greacă este de asemenea plină de portrete ale unor indivizi care sunt torturaţi de psihoză (Bacanalele, Medeia, Oresteia, etc). Tot aşa, piesele de teatru din secolele 16 şi 17 abundă de personaje care au stări psihologice asemănătoare schizofreniei: Hamlet, Lear, Othello şi Lady Macbeth (Harrison şi Weinberger, 2011).
Tulburări psihotice asemănătoare schizofreniei au fost descrise în cărţile medicale de către Hipocrate, Galen, Soranus şi Efesus (Harvey, 2013). Abia în 1919 însă Kraepelin crează conceptul modern de schizofrenie (Harrison şi Weinberger, 2011). Kraepelin împărţea psihozele în două grupe distincte: maniaco-depresivi şi demenţa praecox, cea din urmă fiind caracterizată de evoluţia continuă spre deteriorare. Simptomele negative erau considerate cele mai importante în ceea ce astăzi numim schizofrenie. Mai târziu, în 1950, Bleuler începea să identifice caracteristicile principale ale schizofreniei, identificând câteva simptome fundamentale: pierderea continuităţii asociaţiilor, pierderea responsivităţii afective, pierderea voinţei, ambivalenţa şi autismul. Aceste simptome corespund în mare măsură cu cele pe care la ora actuală le numim simptome negative (Harrison şi Weinberger, 2011; Weiner, 2013).
În 1931 Hughlings-Jackson folosea pentru prima dată termenii de „simptome pozitive” şi „simptome negative”. Simptomele negative erau considerate o pierdere a funcţiilor, în timp ce simptomele pozitive cum sunt halucinaţiile şi delirul reprezentau o exagerare a funcţiilor normale, fiind un fel de fenomene de „eliberare”. În anii 1960-1970 Schneider, ca şi Bleuler, a încercat să identifice simptomele fundamentale ale schizofreniei, ajungând la concluzia că o componentă fundamentală este incapacitatea de a face diferenţa între sine şi restul lumii, precum şi pierderea autonomiei personale. Ca urmare, a introdus termenul de „simptome de rangul întâi”, ca de exemplu inserţia gândurilor şi delirul de control de către forţe externe.
În cursul secolului 20 clinicienii au definit şi diagnosticat schizofrenia pe baza simptomelor considerate fundamentale de către Bleuler. (Harrison şi Weinberger, 2011). La ora actuală a crescut însă interesul clinicienilor în ce priveşte simptomele negative ale schizofreniei, pentru că multe dintre acestea sunt de natură cognitivă.
Mai recent, au fost făcute încercări de „localizare” a simptomelor specfice schizofreniei şi de căutare a unor mecanisme cognitive aflate la baza acestora; ipotezele lui Frith (1992) privitor la incapacitatea de a gândi în „meta-reprezentări”, studiile lui Goldman-Rakic (1994) privitor la memoria de lucru, descoperirile privitoare la procesarea informaţiei (Holzmann în 1976, Braff în 1993, etc).
Comments are closed