Termenul de „psihosomatic” a fost creat de Johann Cristian Heinroth în 1818. Heinroth susţinea că inconştientul influenţează orice boală şi că psihicul (sau sufletul) şi capul sunt două aspecte ale unei aceleaşi entităţi, corpul fiind situat de exterior şi psihicul în interior.
Rene Descartes, filizof din secolul 17 spunea că există o diferenţă semnificativă între corp şi minte, respectiv „lucrul care gândeşte” – res cognitas şi „lucrurl care nu gândeşte” – res extensa. Pe de altă parte Banuch Spinoza (1632-1677) îl contrazice pe Descartes, lansând ipoteza că mintea şi corpul sunt inseparabile fiind de fapt identice. Mediculş englez Wiliam Harvey (care descrisese pentru prima dată sistemul circulator la om în 1616) susţinea că „în aproape orice boală apetitul, speranţa sau teama” influenţează vindecarea; tot el spunea că furia duce la îmbujorarea obrajilor şi că dorinţa duce la erecţie.
Un alt medic englez, Sydenham a fost cel care în 1682 a descris isteria în termeni de legătură minte-corp, spunând că isteria, produsă de o comoţie violentă a minţii, poate mima orice boală organică cunoscută.
Medicul german Georg Ernst Stahl (1660-1734) a susţinut ipoteza minte-corp în „Theoria Medica Vera”, în care descrie o forţă vitală care leagă fenomenele psihologice de cele fitiologice. În 1803 John Cristian Reil publica primul tratat de tehnici psihoterapeutice, în care recunoaşte legătura dintre minte şi corp, promovează psihiatria ca ramură a medicinii şi cunoaşterea ştiinţifică a creierului şi păsihismului. Reil a fost de fapt primul proponent al unei abordări biopsihosociale. Împreună cu Hoffbauer, Reil a fondat prima revistă dedicată subiectelor medicale şi psihologice. Charcot (1825-1893) a fost un neurolog francez care a studiat isteria şi capacitatea hipnotică de a replica simptomele isteriei.
În 1872 Hack Tuke a publicat „Influenţa minţii asupra corpului”, o carte în care apar concepte psihosomatice şi care anticipează teoria funcţionării autonome a sistemului nervos. Studiile lui Claude Bernard (1813-1878) pun bazele psihofiziologice, iar fiziologul german Wilhelm Wundt realiza în 1879 tehnici de măsurare a interacţiunilor minte-corp în primul laborator experimental de psihologie din lume.
Beaumont (1785-1853), cel mai mare fiziolog american şi „părintele fitiologiei gastrice” publica în 1833 „Experimente şi observaţii asupra sucului gastric şi fiziologiei deigestiei” arătând legătura dintre emoţii şi răspunsul gastric.
Deşi Freud nu a folosit niciodată termenul de „psihosomatic” încuraja utilizarea psihanalizei pentru studiul şi clarificarea legăturilor dintre fiziologie, endocrinologie şi mintea umană.
Prima carte de medicină psihosomatică a apărut în SUA în 1943, fiind scrisă de Weiss and English. Prima revistă de psihosomatică a apărut în 1939, intitulată „medicina psihosomatică”, revista cere ca la ora actuală este una din cele mai prestigioase în domeniu. În 1942 se constituie Societatea Psihosomatică Americană datorită eforturilor lui Flanders şi dunbar, având drept obiectiv „integrarea terapiei somatice şi psihoterapiei”.
Una din cele mai mari personalităţi în medicina psihosomatică de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 este Adolf Meyer, şef al institului de psihiatrie din New York de la Universitatea Johns Hopkins, cel mai important centru de formare în medicină şi pshisomatică din SUA. Meyer privea pacientul psihiatric ca unitate somatică şi psihologică, comportamentul uman putând fi înţeles prin integrare la nivel simbolic – orientare psihobiologică care depăşeşte paralelismul minte-creier.
Mişcarea „psihosomatică” a început în anii 1930-1950 şi unul din reprezentanţii de seamă ai psihosomaticii din acea perioadă a fost Franz Alexander. Alexander a fost promotorul abordării psihanalitice în medicina psihosomatică, scrierile sale fiind urmate de cele ale lui James Halliday, Karen Horney şi Margaret Mead, care s-au centrat pe stres ca şi factor cauzal al bolilor, inclusiv al bolilor infecţioase şi ereditare. În cursul celui de-al doilea război mondial crescuse deja interesul în stres şi efectele sale asupra organismului uman.
Practic după al doilea război mondial au apărut două noi ramuri medicale: medicina psihosomatică şi psihiatria consultativă de legătură (consultatin – liason psychiatry), ambele centrându-se pe integrarea minte-creier-corp. Stanley Cobb scria: „medicina psihosomatică nu este o specialitate, ci mai degrabă o abordare cuprinzătoare a problemelor medicale, care încearcă să evalueze toţi factorii importanţi, mai ales cei personali şi psihologici; este un domeniu de cercetare în care se întâlnesc medicina şi psihiatria”.
Blumfield şi Strain (2006) arată că medicina psihosomatică a fost „neutralizată” din momentul în care a fost considerată o subramură a psihiatriei.
Comments are closed